Cat m-au influentat prejudecatile? I

Vorbeam despre prejudecatile cu care am crescut...

Caramizile de baza ale crestinismului mi-au fost zidite inca din copilarie. Am stiut dintotdeauna ca Dumnezeu s-a facut om ca sa plateasca in locul fiecaruia consecintele alegerilor naturii decazute.
Pentru implementarea timpurie a conceptului astuia nu as putea sa nu fiu etern recunoscatoare parintilor si bunicilor mei.

Si totusi ... si ei au fost oameni imperfecti. Mi-au transmis acest bagaj cum au stiut ei mai bine, din pacate si cu rele pe langa bune... Bagaj pe care am inceput sa il iau la puricat doar in acesti ultimi 5 ani.

Vreau sa afirm cu claritate de la bun inceput ca Dumnezeu mi-a aratat ca de deciziile pe care le-am luat in anii dinaintea dedicarii noastre complete lui Dumnezeu, eu sunt responsabila!
In multe momente cheie as fi putut sa iau decizia buna, in loc de cea gresita.
EU as fi putut sa caut mai mult prezenta Lui Dumnezeu, EU as fi putut sa cer mai multa foame ptr El, si asta m-ar fi condus sa deschid Cuvantul Lui mai des, EU as fi putut sa imi canalizez energiile sa caut mai mult locurile in care Cuvantul era predicat mai aproape de original... Iar toate astea mi-ar fi creat conditiile sa iau deciziile bune, care sa fi trasat un curs vietii mai aproape de Planul Lui ptr mine.

Ceea ce oricum vreau sa scot in evidenta e ca si invatatura pe care am primit-o a avut o anumita influenta in deciziile mele. INSA NU a avut responsabilitate deplina, ptr ca eu nu sunt doar rezultatul circumstantelor; Nu am facut prostiile pe care le-am facut la un moment dat doar ptr ca mi s-a semanat si neghina pe langa grau, ptr ca atunci cand am devenit suficient de mare ca varsta, as fi putut sa incep sa fac distinctie intre cele 2, si sa fac trierea! Dar n-am facut-o, am mers cu valul.
INSA acum, uitandu-ma in urma, realizez ca si amestecul asta doctrinal a avut o oarecare influenta in deciziile care mi-au trasat la un moment dat un curs al vietii, ajungand in niste puncte pe care nu le-as fi dorit niciodata.

O sa incerc in posturile viitoare sa scot din foc cate un carbune pe rand... ;)

Important este ca in final Dumnezeu a luat punctele alea "de moarte" si le-a folosit spre binele meu (ptr ca i-am dat voie), asa ca in genunchi, acum 5 ani, m-am intors la Viata la care incet-incet incepusem sa renunt, Viata pe care o gustasem ptr prima oara cu multi ani in urma.

La varsta de 15 ani Dumnezeu a raspuns intr-o zi de vara intr-un mod surprinzator unor intrebari care ma framantau mult (prin cel care astazi imi este sot!!, fara ca eu sa fi pus nici o intrebare, pur si simplu asistam la raspunsurile date de o gura omeneasca, la niste intrebari pe care eu le pusesem doar in taina, Lui).
Lucrul asta m-a coplesit!! Dumnezeu era atat de real, si interesat de gandurile mele!!
A doua zi, meditand si infiorandu-ma, L-am simtit atat de aproape, I-am perceput prezenta si dragostea intr-un mod cum... nu sunt cuvinte sa descriu. In timp ce ma rugam si Ii incredintam viata mea, simteam o dragoste lichida care imi trecea prin corp din cap pana in picioare! Atunci am simtit ca ceva in mine a inviat! Experimentam ceea ce Biblia numeste nastere din nou.
Apoi cu mare foame am inceput sa petrec ore cu Biblia in brate.
Acea dragoste "dintai" si portiile de hrana de la Studiul biblic (de la Oastea Domnului, Galati) mi-au fost mai mult decat suficiente o vreme.
Ma simteam iubita cum nu sunt cuvinte sa descriu, si asta imi dadea forte noi in fiecare dimineata.

Dar in paralel nutream o antipatie adanca fata de Formele religioase (predominante, adica ortodoxe, adaug azi, ptr ca atunci nu prea eram constienta ca mai exista si alt univers decat ala...) atat de irelevante mediului si ritmului meu zilnic de vietuire.
Si nu putini ani mi-am pus intrebarea: DE CE?? Oare asta sa fie tot?
Banuiam ca trebuie sa fie ori ceva "necurat" la mijloc, ori in alte cazuri "mana" omului, asa ca multi ani am adoptat pozitia "Ia numai ce e bun, restul ignora!" (ca sa nu mai spun cat de dificil era sa fac bine distinctia intre ce era Bun - si ce era ...mai putin Bun, ce era Adevar pur - si ce era ... zorzoane omenesti).

In unele momente ale vietii Il simteam pe Dumnezeu mai aproape decat in alte dati, mangaindu-ma, iar eu plangand, ptr ca nu intelegeam de ce asa... Dar El tacea, tacea si ma astepta sa ... deschid Biblia si ochii! Sa promovez intai clasele primare ... ;)

Ceva nu mergea.

Versetele "Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s'o aibă din belşug." (Ioan 10:10), sau "...semnele cari vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mînă şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mînile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa.” (Marcu 16:17) si multe altele asemeni ma lasau in ceata...

Sunt mult prea multe de zis... Incerc sa rezum.

Acum, cand incerc sa traiesc Adevarul care vrea sa ma faca libera de toate prejudecatile, realizez cat de greu imi este sa ma ridic ca El sa poata rupe lanturile.
Multa vreme am asteptat sa vina Dumnezeu sa ma ridice. Dar apoi am aflat ca El se asteapta de la mine sa decid sa ma ridic de jos. Abia cand voi face partea mea, atunci doar o va face si El pe a Lui. Doar in acel loc ne putem intalni!

Desi intelesesem ca numai datorita harului Lui am putut fi iertata, nu din cauza ca eram o fata draguta sau de treaba, ci doar din cauza ca El m-a creat asemeni Lui si ma iubea, desi primisem darul Vietii vesnice prin credinta, prin har, am inceput dupa o vreme, subtil, fara sa realizez, sa traiesc incercand sa imi castig favoarea Lui Dumnezeu, luptandu-ma sa merit ceea ce mi se daruise, si straduindu-ma fierbinte si repede sa imi produc fructele Duhului Sfant, neintelegand ca nu mi le pot produce singura, si ca apoi fructele alea au nevoie de ceva timp pana sa se coaca bine, si ca uneori o mai dam si prin gropi!
-Aaahh, ce desertaciune!!! Cata frustrare!!

Auzeam despre un Dumnezeu care era bun, iar cei din jurul meu incercau sa ii semene dar... victoria era departe de cele mai multe ori. EU insami Il iubeam pe Dumnezeu, si incercam sa inving ceea ce stiam ca e pacat in viata mea, dar ... faceam 2 pasi inainte si 3 inapoi. Si cand reuseam, ramaneam asa cu o frustrare pe care nu mi-o puteam defini (impletita evident cu mandrie foarte bine ascunsa) dar pe care mai tarziu am inteles-o: toate eforturile noastre de a-I place mai mult Lui, toate faptele "bune" sunt doar o carpa murdara fata de Standardul Lui. Iar ceea ce credeam ca e o victorie, imi lasa un gust amar si o neliniste...

Asa ca versetul din Romani 8:37 Totuş în toate aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori, prin Acela care ne-a iubit iar nu avea nici un sens pentru mine...
Traiam un mix in care alternau momentele in care simteam cu Dumnezeu mila pentru saraci, dragostea fata de lume in general, si bunatatea care uneori imi revarsa fara efort, cu momentele in care firea pacatoasa se revolta fata de autoritati (de orice fel), repulsia fata de unii oameni, mandria si asumarea a tot ce am MIE insemi.
Apoi urma sentimentul de vinovatie, condamnarea, si indoielile, daca mai e scris numele meu in Cartea aia...
De fapt ceea ce se intampla cu mine era un fenomen atat de comun in Oastea Domnului, care din pacate se identifica in doctrina ei cu Biserica ortodoxa in acest sens: mantuirea se pastreaza atat prin har (darul nemeritat de la Cruce, de substitutie a pacatelor noastre cu neprihanirea Lui Isus), cat si prin faptele bune!!!
Ceea ce in sine e un non-sens!! Coloseni 2:6 spune "dupa cum ati primit pe Cristos Isus, Domnul (prin credinta adica), asa sa si umblati in El"
Dar... oh... TRADITIOOOON! (ca in filmul Violonistul de pe acoperis ;)

(Da, e adevarat, nu pot spune ca sunt un crestin, daca nu am si faptele care sa ma urmeze, DAR faptele nu le fac ca sa ma califice la Mantuire, si sa imi castige dragostea Lui, ptr ca El ma iubeste ORICAND SI ORICUM - asta am inteles-o doar dupa ce am avut si eu copii - ci ele (faptele) sunt doar un decurs firesc, automat - cu exceptii saltuare, ptr ca inca traim in corpul asta imperfect, care o mai da in bara uneori, exceptii care insa nu ma decupleaza de la Viata intima cu El!!! GLORIE LUI DUMNEZEU, cat de bun e!!!)

Am crescut cu o idee de crestinism restrictiv teoretic, dar permisiv in realitatea familiei mele.

(va urma in partea II)

Calatoria mea

Am vrut sa ma duc sa imi cumpar un carnet, sa imi fac un jurnal.
Dar fiindca tot am un sot care m-a inconjurat cu tehnologie multimediala, hai sa imi fac jurnalul sub forma asta...

Zilele astea mi se trezeste o sete dupa Dumnezeu la niste nivele pe care nu le-am atins niciodata pana acum. Dumnezeu ma atrage intr-un loc si mai ascuns, si mai inalt.

Nu am cum sa rezum aici ultimii 5 ani, anii cei mai frumosi din viata mea, anii in care am inceput cu adevarat sa traiesc, in care am pus carma navei mele in Mainile Lui, Cel care stie mult mai bine decat mine cum trebuie traita o viata...

Dar incepand cu luna martie (2006), de cand am ales sa ne apropiem de niste oameni care traiesc o viata mai aproape de Dumnezeu decat cei pe care i-am avut in jur pana atunci, dintr-o data ritmul in calatoria mea s-a schimbat, s-a accelerat, a capatat alta aroma si culoare.

Si din martie pana acum Dumnezeu m-a chemat spre El puternic si totusi neinvaziv, elegant; am inceput sa inteleg si sa experimentez cu adevarat ce inseama INCHINARE!
Am inceput sa imi inteleg scopul meu si destinul meu, pe care il intuiam de multa vreme, dar pe care nu il cuprinsesem ca acum.

Pentru intalnirea cu Dumnezeu in mijlocul poporului Lui de duminica (20 aug.) ma rugasem sa vina! Si sa vina puternic. Si I-am dat cale libera sa ma foloseasca.
M-am golit cu recunostinta ca e vorba doar despre El, ca sa aiba cat mai mult loc in mine. (sunt oricum, intr-un proces de "golire", de moarte a constiintei de mine insami, si cu siguranta nu am atins punctul de perfectiune in sensul asta)
Si s-a folosit de mine! Ne-am inchinat si pe cuvintele "programate" ale cantecelor; dar apoi am fost proiectati spre o adorare spontana cand efectiv am incheiat ultimul cuvant al ultimului cantec, si dintr-o data am izbucnit pe tonalitate mai inalta in laude si recunoastere a Maretiei si Maiestatii Lui!!

A fost ceva extraodrinar, ceva ce eu personal nu am mai experimentat.

Si inca imi dau seama ca nu a fost decat una din primele trepte de pe scara pe care Dumnezeu vrea sa urc. Inca ma mai simt trasa inapoi de prejudecatile cu care am crescut (despre felul asta de crestinism), de temeri (1. ca sunt prea noua in biserica asta, ca nu suntem cunoscuti, si lumea ar putea sa nu primeasca de la noi, 2. ca nu sunt suficient de matura, ca nu am un "vocabular" de inchinare suficient ptr a face lucrarea asta...).
Dar... trebuie doar sa imi aduc aminte ca EL intervine PRIN OAMENI, si ca EL vrea sa vorbeasca prin mine: Samuel era un copil, Moise era probabil un pic balbait, Timotei era un tinerel, Pavel la inceput era privit cu circumspectie de ucenici, si totusi a pledat ptr Isus cu indrazneala, etc.

Si de duminca incepand Dumnezeu imi sopteste inimii mele ca vrea mai mult decat imi inchipui eu sa isi faca lucrarea pe Pamant, dar are nevoie de oameni cu o inima curata, care sa ii recunoasca LUI meritele!
Si mi-a aratat franturi din ce vrea sa faca in biserica asta, felul de pocainta la care vrea sa ii aduca. M-am indoit in suspine de dragostea geloasa cu care iubeste oamenii pe care mi-a permis sa i-o simt. Si am dorit impreuna cu El curatarea pe care mi-a aratat-o, dar... carnea inca mai voia sa conduca: "sa se foloseasca de ceilalti sa o puna in miscare, ca sunt mai sfinti, nu de mine, cine sunt eu?"
Si totusi Voia Ta sa se faca, Doamne! Nu ma simt capabila in mine insami, dar... POT TOTUL IN HRISTOS, CARE MA INTARESTE!
"Daca nu veti striga voi, vor striga pietrele!"